Povestea Anei

                       de Vero Budea 

Încerca să se ridice și nu putea. Parcă o greutate o apăsa în jos, nu avea nici o putere și-i lipsea și voința. Stătea într-un colț întunecat din magazia dărăpănată și suspina. În cealaltă parte a magaziei se auzea fâlfâitul de aripi al găinilor care încă nu au adormit. Se întunecase,vântul sufla prin fereastra cu geamurile sparte. Tremura și nu era de la frig.
„ Nici nu-i mai spun  mamei, data trecută m-a bătut și-a spus că mint. Altă dată a spus că nu poate să facă nimic, ce face ea pe drumuri cu patru copii? Am să tac și de data asta.”
Ana are treisprezece ani, locuiește cu mama, tatăl vitreg , fratele bun cu un an mai mare  și cele două surori vitrege. Fetele LUI . Mai are un frate vitreg. Copilul altui bărbat.
„ Când mama m-a furat de la tata am crezut că va fi bine totul, că nu mai primesc bătaie înainte de culcare. Aveam cinci ani . Cred că tati mă bătea ca-i aduceam aminte de ea. Avem ochii albaștri amândouă. Credeam că prietenul ei mă iubește , mai ales că mi-a cumpărat prima mea bicicletă roz nou nouță , dar m-a abandonat și el. Poate ținea la mine, noaptea mă strângea în brațe, mă mângâia pe tot corpul, iar mami dormea cu frățiorul meu. Pe unde or mai fi? Nu-mi aduc aminte de ce-au plecat.”
      Locuința este o clădire la marginea satului care aparține de fostul CAP.  O cameră, un hol folosit vara ca bucătărie ( nu că ar fi gătit cineva), și o magazie în care-și duceau zilele vreo zece găini înfometate și doi măgari. Acoperișul era în valuri cu găuri imense în el. Așa trăiau șase suflete, înghesuite într-o singură cameră , fără curent și fără apă. Trei paturi mizerabile, un dulap fără uși, o masă și un scaun. Paturile nefăcute pline de haine, masa neadunată și aerul închis era acasă pentru patru copii chinuiți.
      Băiatul fumează o țigară în colțul clădirii să nu-l vadă nimeni, fetele mici se joacă cu un căruț de jucărie fără roți și o păpușă fără o mână. Una  are trei ani, iar cealaltă cinci. Ar trebui să doarmă la ora asta, e aproape miezul nopții, dar el le-a scos „ la aer” . Avea treabă doar cu femeia lui. Le-a spus că nu durează mult și a încuiat camera. Ana e tot în colțul întunecat.
„Ar trebui să le dau fetelor să mănânce până termină ei treaba. A chemat-o pe mami după ce s-a săturat să se joace cu mine. Îi simt și acum mâinile între picioarele mele, are mâinile bătătorite și m-a zgâriat pe piciorul drept. Nu înțeleg ce mi se întâmplă. Mi-e scârbă dar câteodată parcă îmi place și mă simt vinovată .Mi-a spus că toate fetele de vârsta mea ar trebui să aibă un iubit. Că eu sunt norocoasă că-l am pe el să mă învețe să iubesc. Dacă asta e iubirea atunci eu nu vreau să iubesc și nici să fiu iubită.”
     E lună plină, liniște. Când și când se aud câinii cum latră. Ana stă rezemată cu spatele la zidul magaziei pe o bucată de burete , în brațele ei cei doi pui de om dorm adânc. Oare ce visează? Ce ar putea visa un copil care nu înțelege încă în ce lume trăiește? Dar Ana?
Ana se întreabă în fiecare seară cum e să trăiești într-o lume normală?
Și-ar dori să meargă mai des la școală, dar cele mai mici au nevoie de ea când merge mama să facă bani de țigări și poate de pufuleți sau bomboane. Și-ar dori să stea într-o cameră luminată, să facă baie cu multă spumă, să se uite la desene animate. Ar vrea să se joace cu ceilalți copii, de ce o tratează toți ca și cum ar fi invizibilă?
„Oare lumea știe ce mi se întâmplă?
Dacă ei știu de ce nimeni nu spune nimic?
Pe colegele mele tot așa le ating tăticii lor?
Sunt obosită, vreau doar să dorm și să mă trezesc într-o altă lume.
Mai bine închid ochii să visez ceva frumos. „

Unii copii au o viață ciudată, dacă putem numi asta o viață. Ei își poartă crucea în spate în tăcere . Ceilalți unde suntem? ….

Povestea Anei este inspirată dintr-un fapt real.