Inocență abandonată 

de Florina Vitiuc Caraivan 

Avea doar câțiva anișori, își avea locul în colțul unei clădiri fastuoase. Parcă el și-a dorit să arate contrastul dintre bogăția sufletească și bogăția lumească. Lângă el o pisicuță și un cățel prietenii lui loiali, în vârful nasului avea funingine, era cea mai dulce creatură ocrotitoare a două creaturi. Nu cerșea, nu sta cu mâna întinsă dar ochii lui de un albastru deschis își spuneau povestea tristă a inocenței. M-am oprit lângă el și l-am întrebat...
-Cine ești tu?
-Eu sunt David, ea este Sabrina și ea este Minodora.
Ea și ea, era pisicuța și cățelușa, Sabrina era cățelușa și Minodora pisicuța.
Am zâmbit pentru că a fost un cavaler și mi-a prezentat și prietenele lui și l-am întrebat:
-De ce stai aici, unde e casa ta?
-Eu nu am casă și nici ele, avem doar un pod.
Doare, doare când vezi că nevinovăția este abandonată... Doare când iresponsabilitatea și neglijența, rănește inocenta. Doare neputința de ai proteja. Nimeni nu este vinovat că s-a născut.